Mai mult decât dragostea, prezența - Jurnal de terapeut

Zilele trecute am citit în cadrul unui club de lectură cartea domnului Bogdan Crețu – Mai puțin decât dragostea. Acest articol nu este o recomandare de carte, deși cartea în sine merită citită. Pornește de la povestea de dragoste dintre Sara și Vlad și face o radiografie a mai multor epoci: comunistă – ante-ceaușistă și ceaușistă, dar și post-comunistă și chiar modernă.

În fiecare etapă e vorba despre relații, despre familie, despre ce văd și trăiesc copiii, despre un context familial determinat de cel social și care are urmări în plan personal. E o poveste trans-generațională din care am rămas cu o imagine destul de concretă în ceea ce privește rolurile parentale și modul în care acestea erau împărțite în cadrul familiei.

Redau mai jos câteva pasaje:

”Tatăl e cel absent. E cel ce e și nu se vede. E obligatoriu să fi fost, nu e obligatoriu să fie. Fără el se poate trăi, uneori mai bine.”

”Mamă ești. Ești pur și simplu. Pentru că dai naștere. Tată nu ești. Tată devii. Trebuie să faci ceva pentru asta. Să-ți asumi rolul.”

”Pentru că tații au întotdeauna ceva egoist, păstrează ceva numai pentru ei. Nu știu să dăruiască și să se dăruiască până la capăt. Numai mamele știu să facă asta cu naturalețe.”  

Am reflectat mult la rolurile acestea expuse așa crud de autor, mai ales pentru că oamenii care trec pragul cabinetului meu sunt cei ai căror părinți au fost fix așa (nu torționari sau victime, ca personajele din carte), ci tați absenți, indisponibili, care munceau mult, consumau și mai mult alcool, iar momentele când erau prezenți erau rigide, „ca nuca în perete”, atunci când nu erau conflictuale sau agresive.

Iar mamele au dus casa, au muncit în fabrici, au crescut copii, i-au certat, i-au mai și lovit sau i-au amenințat că îi pârăsc tatălui absent, dar care atunci când vine evaluează cu un ochi critic tot. E o poveste în care oamenii se văd prea puțin, pentru că sunt foarte ocupați să pună pe masă, să stea la cozi, să inventeze soluții pentru foame și frig, să economisească pentru o casă a lor și o mobilă de calitate, iar copiii devin invizibili. Povestea aceasta se continuă și după Revoluție, visul antreprenorial duce multe familii în faliment, iar sărăcia de mai târziu face ca multe familii să migreze spre părți ale unei Europe mai prospere. Copiii rămân la fel de singuri și în acest caz, de parcă sunt aruncați în lume, fără resurse și fără prea multe explicații. ”Plec ca să nu suferi cum am suferit eu...de foame, de frig, de greu...”. Dar ajung să sufere de singurătate.

Copiii aceștia nevăzuți, care habar nu au ce simt, dar simt mult, intraductibil pentru vârsta și reperele de atunci, sunt acum la rândul lor părinți. Unii chiar părinți de adolescenți. Și simt acum dorința de a face diferit față de părinții lor, sunt în alergie cu reperele pe care aceștia le-au transmis și sunt presați de a face totul „corect”, pentru ca fii și fiicele lor să nu mai sufere în nici un fel. Să nu mai sufere de nimic, să nu se mai frustreze, să nu mai ducă dorul nimănui, să nu se mai plictisească, să știe cât mai multe lucruri, de la pian la limbi străine, de la un sport (de performanță) la permis auto de la 16 ani.

Dar nu prea știu copiii noștri cum să își gestioneze emoțiile. Nu știu pentru că nici părinții lor – deși mult mai atenți, mai prezenți, mai „mindful” – nu au învățat cum să facă acest lucru. Cum să trăiască în ambivalență, cum să gestioneze frustrarea, cum să accepte umbrele și neajunsurile proprii, pun accent pe dezvoltare personală și se supra-responsabilizează, apoi se sperie de frica naturală și de tristețea firească a pierderii. Și atunci cine să îi învețe pe copii cum să simtă? Cine să le traducă emoțiile și să îi împrietenească cu ele înainte de a-și face semne pe mâini, înainte de a umple goluri emoționale cu tot felul de substanțe și de a inventa identități noi care dau bine pe social-media?

Tot noi, părinții lor, ducând procesul în paralel, recuperând adolescențe invizibile, iertând și încurajându-ne copiii că e perfect normal să simtă tot ce simt, dar că noi suntem acolo, disponibili, prezenți, curajoși în a sta lângă copil chiar și atunci când lui îi e greu, fără a-i da soluții salvatoare, fără a-i face tema în locul lui, fără a deveni de fapt părinții noștri.

Rămân cu ceea ce mi-a mărturisit un client, atunci când și-a încurajat copilul să meargă să discute cu terapeutul propriu (ce bine că în acea familie fiecare membru își permite terapeutul propriu!), deoarece el însuși, la 40 de ani+, abia învață, admirând curajul de a-și asuma necunoașterea în fața propriului copil, dar neîncurajând „delegarea problemei” ci implicarea în ea, prezența, acțiunea din aici și acum, pentru a vindeca absența, indisponibilitate și singurătatea trecutului.

L-aș parafraza deci pe autor, spunând că părinte nu te naști, părinte devii în fiecare zi a vieții tale, mai ales atunci când avem ca generație de compensat sau de oprit un fir transgenerațional al absenței. Să fim deci!

Cu drag,

Mădălina Belcescu

Psihoterapeut specialist de familie și cuplu

Articol scris de Psih. Mădălina Belcescu, psihoterapeut sistemic de cuplu și familie specialist la Clinica de Psihologie Gamma  și formator la Școala Sistemică de Formare Gamma

---

Despre alte povești care inspiră și despre cum să spunem astfel de povești, vom mai discuta împreună la WPS 2025, dacă ești profesionist în domeniu. Participă la workshopul „Povești personale și autodezvăluirea în terapie” din cadrul Conferinței WPS 2025.

Înscrierile sunt deschise. Ne vedem acolo?

Înscrie-te acum la WPS 2025

Contactează-ne la adresa de mail contact@scoalasistemica.ro sau la numărul de telefon +40770 342 192 pentru mai multe detalii.